~

       Poate fi întrebat un popor dacă vrea să nu mai fie liber? Fiindcă în cazul în care ar spune ‘da’ la o astfel de întrebare, e un da evident problematic. Poţi vota pentru tiranie sau dictatură, poţi alege să nu mai fii liber, pentru tine, pentru generaţia ta. Dar nu pentru generaţiile secvente ţie.
       Există un set de interogaţii, de pildă cele ţinând de fiinţarea corpului constituit (în cazul ăsta, naţiunea), care nu pot fi adresate poporului. Un număr de chestiuni unde suveranitatea lui se opreşte. Un popor nu poate decide să se sinucidă. Liber, tehnic, să o facă, el anulează astfel, abuziv, şi libertatea celorlalţi, din generaţiile viitoare. Un popor nu poate fi asimilat unui individ, a cărui sinucidere îl priveşte. Nu există niciodată aşa-zicând un ‘popor prezent’, o esenţă, un în-sine al poporului, ci o fiinţare în continuitate, o devenire; poporul e un pentru-sine, o conştiinţă a devenirii, o unitate temporală prezent-viitor. Bun.
       Să luăm rapid limita ontologică a libertăţii. E simplă: libertatea se termină la libertatea de a fi neliber – unde îşi atinge limita. Numai o persoană poate decide, în mod liber, să nu mai fie liberă; ca să zic aşa, o priveşte. Colectiv, însă, ăsta e locul unde libertatea ia sfârşit, unde ea devine contradictorie în sine. Nu poţi decide să nu mai decizi; tehnic e posibil, dar atunci ce ai hotărât tu nu mai e o ‘decizie’. O poţi numi oricum, sinucidere, implozie, entropie, dar e altceva.
       Ca atare, sunt două lucruri pe care un popor nu le poate decide despre el: să se destrame şi să nu mai fie liber. Nu e deci adevărat că un popor e pe deplin suveran. Sunt lucruri asupra cărora nu-l poţi interoga vreodată.
       Nu ştiu cum e prinsă în diverse constituţii aporia asta. Un tiran sau un autocrat, de pildă, nu te pot ‘întreba’ dacă n-ai vrea un pic de tiranie. Nu există autocraţii, dictaturi ori tiranii ‘populare’, regimuri care să-şi poată revendica vreodată o legitimare sau un consimţământ al poporului, e o pură imposibilitate. Nu ştiu dacă aceste două excepţii de suveranitate sunt undeva lămurite.
       …Nu că n-ar fi inevitabilă, într-o zi, disoluţia într-o structură mai cuprinzătoare. Sate devenite cetăţi fortificate, acestea devenite formaţiuni pre-statale, devenite cnezate şi voievodate, devenite ‘ţări’, care se măresc la state naţionale, care se vor mări la statul multinaţional, continental: istoria seamănă prea mult cu o lentă dilatare procesuală – teritorială, lingvistică etc. – ca lucrul să nu te îndemne la luciditate. Da, poporul se va ’sinucide’ într-o zi, va transgresa spre următorul nivel, îşi va urma saltul sau upgradarea de fiinţă. Numim ‘istorie’ intervalul dintre două salturi, durata formală a unui corp constituit. Întrebarea e dacă-i cazul să amâni puţin. Dacă-i pui întrebarea crimei la timp sau mai devreme.
       O minte subtilă ar fi cea care ar reuşi ’sinuciderea asistată’ a naţiunilor, incitarea la punerea întrebării, la timp pentru următorul nivel.

~

       Ştia că are Altzheimer şi ştia că e în ultima fază. Analizele fuseseră destul de clare pentru verdictul implacabil. Revenit acasă după ultimele investigaţii – toată lumea a fost atât de drăguţă -, s-a aşezat ca de obicei în faţa biroului şi a deschis caietul de lucru. Ea era în camera cealaltă, frângându-şi mâinile. În caiet nu a mai scris de săptămâni; erau acolo, începute de mult, o schiţă de roman, câteva însemnări de jurnal, şi pe ultimele pagini, o mulţime de tăieturi, de cuvinte şterse nervos din peniţă, umplând pagina ca nişte buburuze negre. De câteva săptămâni se chinuia să continue ceva de care nu-şi mai aducea prea bine aminte. Stătea ore la masa de lucru, aplecat asupra caietului, concentrat, şi se gândea la o mulţime de lucruri. Pe pagina din dreapta, ultima pagină, adăuga până la urmă o nouă mâzgălitură, un nou cuvânt tăiat. Caietul era albastru, coperţile lui lucioase erau… Să lăsăm coperţile. Aşezat la masa de lucru, se concentrează şi scrie cu multă greutate: ‘S-ar părea că am Alzheimer’. Şi dedesubt: ‘Ridicol. Trebuie oare să mă sinucid?’
       În fiecare zi deschide caietul la ultima pagină. Până acum îl întâmpinau cuvintele negre, acoperite de tăieturi nervoase de peniţă. Acum, în fiecare dimineaţă, putea citi cu uimire, deschizându-l: ‘S-ar părea că am Alzheimer. Ridicol. Trebuie oare să mă sinucid?’. Era scrisul lui, era fără nici o îndoială scrisul lui. Colţurile gurii se ridicau, pielea se încreţea pe pomeţi, i se instala o cută adâncă între sprâncene, şi chipul avea cea mai ingenuă expresie de nedumerire sau groază. Apoi îl distrăgea un zgomot, se uita pe fereastră, venea micul dejun, o mână caldă închidea caietul, el se întorcea, zâmbea, şi lucrurile… Să uităm lucrurile.
       Ea intra în fiecare seară, în timp ce el îşi făcea toaleta, şi deschidea caietul, citind cuvintele scrise cu multă greutate. Cu o mişcare bruscă, apuca pagina, o strângea în pumn şi dădea să o rupă. Câteva clipe, apoi mâna întindea la loc hârtia, o dată, de două ori, şi îl închidea la loc.
     Săptămâni la rând, în fiecare dimineaţă, el deschidea caietul la aceeaşi pagină şi citea, cu surpriză, cuvintele. Ea urmărea din dosul perdelei. Uneori silueta lui se încovoia pe masă şi se auzea un fel de scâncet, alteori rămânea nemişcat ore întregi privind pe fereastră. În fiecare seară, închidea caietul.
       A fost o zi în care el s-a aşezat la birou, a tras cerneală în stilou şi a deschis caietul. Pe ultima pagină îl întâmpinau cuvinte ciudate. Erau negre, tăiate nervos; semănau cu nişte buburuze împrăştiate pe pagină. S-a întrebat ce-o fi vrut să scrie; cu neputinţă să-şi mai amintească ceva. Probabil, continuarea unei povestiri, dar toate astea-l oboseau. Un ultim efort de concentrare maximă, zadarnic. O, scrisul… Să lăsăm scrisul. Era primăvară. Întorcându-se încet, a zâmbit şi a privit ceva pe fereastră. Pe fereastră.

~

       Fr. Beigbeder, pus să reacţioneze la cuvintele lui Easton Ellis la moartea lui Salinger (‘Da! Slavă Domnului că a murit în sfârşit. Aşteptam ziua asta de-o veşnicie, la dracu. Diseară, petrecere!’), găseşte de cuviinţă să bâguie ruşinat: ‘…poate să însemne şi că aşa îi vom citi manuscrisele inedite, fiindcă de 50 de ani scria fără să publice. Şi deci, că nu e neapărat doar o veste proastă’.
       Băiatul acesta care se agită de 15 ani să pară cinic e cel mai delicat, bine-crescut şi cumsecade tip din literele franceze, o structură integral clasică.

       Clasament al filmelor deceniului, în Cahiers du cinéma.
              1. Mulholland Drive (2001), David Lynch
              2. Elephant (2003), Gus Van Sant
              3. Tropical Malady (2004), Apichatpong Weerasethaku
              4. The Host (2006), Bong Joon-ho
              5. A History of Violence (2005), David Cronenberg
              6. La Graine et le mulet [Couscous] (2007), Abdellatif Kechiche
              7. West of the Tracks (2003), Wang Bing
              8. War of the Worlds (2005), Steven Spielberg
              9. The New World (2005), Terrence Malick
              10. Ten (2002), Abbas Kiarostami
       Nicăieri The Hours sau Two Lovers.

       Protest ingenuu al unui australian la adresa producţiilor de Hollywood: ‘Australia e uitată totdeauna în filmele despre dezastre’.

       Credincioşii dispuşi să renunţe la o adică la Dumnezeu, dar în nici un caz la ideea de diavol… La o competiţie reală, poţi garanta cine va ieşi al doilea.

       Citesc undeva că Marilyn Monroe ar fi avut acum 83 de ani. Fără să vreau, mă cutremur de silă. Nu pot decât să fiu de acord cu trista, dar înţeleapta ei decizie. Cu părere de rău, sinuciderea foloseşte în modul cel mai sigur la ceva, iar acel ceva are legătură cu bunul simţ.

~

       Scriitorii bătrâni care o mai fac pe tinerii, în agitaţii, în gesturi, în – vai – vestimentaţie… Tricourile alea de adolescenţi, cu şepcile aferente, pe trupuri flasce şi definitiv delabrate. Numai la ‘rockerii’ bătrâni (nu ştiu cum să le spun acelor pitecantropi) mai vezi o imagine atât de jalnică, în fond de înspăimântătoare. Nu, e dincolo de silă şi de spaimă. Înlemneşti. Acele babe la regim, cu coafuri stil şi decolteuri groteşti… Ce sfârşit de secol prelungit şi idiot. Nici un loc, în lumea asta, unde să vomiţi în linişte peste trecut.
       Scriu rândurile astea cu o resemnare inumană.

~

       Ce e amuzant în biografism e capcana extraordinar de comică pe care o întinde. Pe scurt, oamenilor li se sugerează că, citind o biografie, ar putea cumva înţelege cum de a scris tipul acela o operă genială. Ăsta e totdeauna subtextul simplu: viaţa explică cumva opera. Or, e o capcană totală. Dimpotrivă, nu există ceva mai ficţional decât viaţa, şi mai biografic, în sens profund, decât opera de ficţiune.
       Ce înseamnă în viaţă a opta? Sunt într-o pădure, îmi apar în faţă patru-cinci cărări diferite. Faptul că am ales una dintre ele n-are absolut nici o relevanţă pentru caracterul meu şi pentru cel care sunt cu adevărat. Alegerea e desigur raţională, reflectată, dar ce a determinat-o? Sinele, fondul meu intim real? Mâine aş putea alege altfel, dacă aş fi pus să repet experienţa, ieri aş fi ales altfel, în cinci contexte diferite aş alege diferit. La mijloc e o contingenţă totală: totul depinde de elemente atât de neînsemnate, de starea mea de spirit, de o durere de stomac, de o discuţie din ajun, de poziţia soarelui, de un telefon primit, de faptul că m-am împiedicat venind încoace, că mă uitam mai mult în dreapta şi nu în stânga etc., pe scurt, de cel mai stupid mănunchi de hazarduri imaginabil. Drumul în viaţă nu are nici o legătură cu adevăratul ‘inner self’ al unei persoane, cu ce numim sinele ei profund, care rămâne până la capăt o dimensiune absolut secretă. Viaţa nu explică nimic, dimpotrivă, e un soi de apologie a fleacului. Tot ce ni se pare cumpănire, alegere, deliberare atentă şi profundă, drum coerent – e un hăţiş absolut ridicol şi infinit de determinisme şi hazard, la fel ca în alcătuirea unui roman, când alegi ce să facă eroul în continuare, să ucidă sau să fie ucis, să-şi ia amantă sau să plece în Bahamas după fluturele de mătase.
       Dacă vrei să ştii cine e un autor cu adevărat, să-i afli ’secretul’, toate dedesubturile scandaloase, adevăratul lui sine, cu detaliile cele mai obscene şi mai aiuritoare despre caracterul lui, citeşte-i opera de ficţiune. Abia acolo, în invenţie, o să-ţi transpară adevărul. Cineva îmi spunea zilele trecute: ‘Capote a fost tare ciudat’. Am dat să-i spun: ‘Ştii, de fapt, chiar dimpotrivă, în afară de elementul exotic al homosexualităţii, dacă nu te-ai referit la asta, era chiar un tip destul de banal, de liniştit, avea o viaţă plicticoasă, lucra cu lunile fără să iasă etc. Nu te lua după câteva scandaluri, a avut o viaţă mai banală şi mai penibilă ca a multora dintre noi.’ Dar m-am oprit, dându-mi seama că interlocutorul meu era un client clasic al biografismului. Credea şi el că e de ajuns să fii un Capote (un homosexual micuţ de înălţime şi fără tată) ca să ţâşnească până la urmă din tine Mic dejun la Tiffany.
       Faptul că adevărul e de găsit în operă şi nicidecum în viaţă e o explicaţie cu atât mai impenetrabilă. De obicei se spune, despre autorii de romane de aventuri, poliţiste, thriller etc., că scrisul e un element de compensare a vieţii lor banale. Despre autorii de romane roz, că asta le lipseşte în viaţă: romance-ul, aventura etc. Asta e explicaţia psihologică clasică: romanul ca debuşeu compensator. Dar dacă acolo, în roman, în personajul descris (un asasin, un violator etc.), se manifestă adevăratul lui sine? Dacă acolo, fără constrângeri, izbuteşte să fie el, cel adevărat. Dacă el e de fapt un violator, un asasin manqué, un tip care adoră de fapt violenţa, cruzimea etc. Viaţa lui e o ficţiune (un tip banal, cumsecade etc.), dar abia ficţiunea scrisă izbuteşte să-i revele adevăratul sine. Nu înseamnă, desigur, că toţi autorii sunt personajele lor (‘Madame Bovary c’est moi’ e o vorbă care n-a fost spusă niciodată de Flaubert, e poate cel mai longeviv malentendu din istoria literaturii), nu înseamnă că unul care scrie despre un violator sau un pedofil e în secret pedofil şi violator. Ci doar că ar fi putut fi. Că în el există acel dispreţ esenţial faţă de lucrurile lumii, sau conştiinţa lui e dominată de acea aporie morală apăsătoare, generală, faţă de roadele faptei şi de sensurile ei. Degeaba te-ai fi strecurat pe cărări de pădure să te apropii de casa lui Salinger, să-i smulgi o vorbă. N-ai fi aflat nimic despre el, chiar dacă ar fi stat de vorbă cu tine, chiar dacă te-ar fi primit, chiar dacă aţi fi vorbit zece ore pe zi, la gura sobei, vreme de o lună. Casele memoriale şi pelerinajele sunt tot ce poate exista mai stupid. Ca să-ţi dai seama de ceva, de vreun ’secret’, acesta trebuie căutat în scrisul lui. Viaţa e în întregime o ficţiune, o construcţie şi o contingenţă la limită ridicolă. Tot acest portret pe care ni-l alcătuim, coerenţa, acţiunile ‘bune’, filantropia, activismul, cariera, întreg parcursul determinat al unei vieţi…, dacă te uiţi în tine, dacă examinezi serios ce-i acolo, realmente te ţii cu mâinile de burtă de râs. Ficţiunea, în schimb, e tot ce poate fi mai profund, mai real.
       Din biografii sau portrete, fie şi romanţate, n-o să aflăm niciodată nimic. E dimpotrivă, cea mai bună cale să fii total pe lângă.

~

       B. citează o statistică apărută în Le Monde: numărul americanilor care declară că nu mai au pe nimeni cu care să vorbească a trecut de la 10 la 25%.

       Mi se spune că e joi. Brusc, replica lui Holly: ‘Thursday! Oh no, it can’t be! It’s too gruesome!”.

~

       Topos-ul finitudinii era rezervat metafizicii sau materialismului vulgar. Azi suntem parcă mai modeşti, prindem mai puţin sensul finalităţii noastre. Bineînţeles, nu sensul cuprins de ceea ce vom fi trăit înainte de a dispărea, ci al factualului în sine după finalitate. Bun.
       În ultimele lor cuvinte, inevitabil o colecţie de banalităţi patetice, oamenii fac de obicei sumare: ‘Am iubit’, ‘am trăit frumos’, ‘am făcut câţiva copii, am construit o casă, am fost pe cât de onest şi de bun am putut să fiu’, exclamă ceva testimonial despre zeu şi iubire, iar apoi îndeobşte crapă decent.
       E perpetuată aici o eroare destul de uimitoare, şi pe care, dacă am fi un pic lirici, am numi-o tristă. Concluzia finalităţii, a oricărei finalităţi a fiinţării, nu este, cum se crede, brusca trecere a verbelor la trecut. Nu este ‘ai fost’ sau ‘ai făcut’ ceva, orice. Nu este nici măcar aceea că lucrul făcut a avut sau nu, până la urmă, un sens. Concluzia sfârşitului, a finalităţii este că nimic nu a avut, de fapt, loc. Dispărând, nimic din ce a dispărut cu tine nu s-a întâmplat. Nu, n-ai construit o casă. Nu ai făcut copii. Hélas, nu ai iubit, nu ai avut o copilărie, nu te-ai rostogolit de plăcere în căldura nisipului în acele după-amieze leneşe.
     Când toate astea sfârşesc odată cu tine, când sfârşesc cu adevărat, ele nu se vor fi întâmplat niciodată. E sensul cel mai inacceptabil al sfârşitului, care îngheaţă în general sângele în vine. Putem admite, de obicei, orice: că aventura noastră n-a avut nici un sens şi chiar că ea se va încheia. Dar nu că n-am trăit niciodată.
       Totuşi, când nimic nu se contabilizează în absolut, sfârşitul fiinţării e anularea ei.
       Ipoteză ocultată integral, niciodată pomenită, înecată în vodcă, uitare şi calcul. Îi preferăm vechiul sens mundan al morţii: debutul trecutului. Ideea ştergerii, a anulării nu există nici măcar în ferpare sau epitafuri, notorii pentru micul sumar sapienţial (dimpotrivă, acolo sentinţele spun: ‘am fost şi eu ca tine’, ‘şi eu am trăit’, ‘crezut’, ’sperat’ etc., sunt o continuă defilare a participiului trecut). Ăsta e singurul lucru cu adevărat inacceptabil în moarte, în ideea că eşti finit: nu că nu mai suntem, ci că nu am fost.
       Creaţia, de toate genurile, se revoltă totuşi doar împotriva acestei intuiţii înspăimântătoare. În nici un caz împotriva unei morţi tautologice. Toate creaţiile ţipă ‘Sunt încă’. După care ţipătul se stinge, mai degrabă mai devreme decât mai târziu.
       Mi se pare că un tip nou de conştiinţă se înfiripă, şi că e chiar aceasta. Inexplicabil, altfel, milenarismul, catastrofismul de Hollywood, subtila nevroză colectivă a sfârşitului, care durează de douăzeci de ani, asumarea profundă în cultura populară ca şi în teoriile postumaniste a ideii, tot mai prezentă, că totul ar putea să se termine fără consolarea supravieţuirii unui nucleu continuator. E un nou tip de conştiinţă, foarte vizibil, care anunţă întotdeauna o nouă epocă, o intuiţie fundamentală a proximităţii unui tip de limită ultimă. Nu că vom dispărea, nu că am fost, ci că am putea fi ceva începând cu care nici nu va conta dacă am fost vreodată.
       (Ultimul finit de trecut.)

~

       Conferinţa mai veche a lui X. Dumnezeule… În viaţa mea nu am mai văzut o disertaţie de cincisprezece pagini, mustind de citate, clin d’oeil-uri şi calofilii, în care să nu se spună riguros nimic. Nimic! Nici umbra unui gând, pălpâirea unei idei, adierea unei sugestii de sens. M-am cutremurat. Dacă l-ai fi întrebat în gară pe omul acesta ce vrea să spună, ar fi ridicat din umeri: ‘Habar n-am, dar o să ocup cele două ceasuri cu lucruri formidabile’.
       Această nenorocită de erudiţie speculativă bizantină e tot ce poate fi mai înfricoşător în retardul oriental. Cum poţi să ocupi cinci pagini de tipar fără să spui nimic, nimic original, nu-ţi cade mâna aia? Ce fel de onestitate mai păstrezi în tine? Ce ţi s-a întâmplat, în fond? E o traumă fundamentală, în urma căreia ai pierdut într-atât sensul lucrurilor? Mister. Nu-ţi poţi reprima aceeaşi senzaţie citind un toptan de eseuri de la noi (ah, cultura eseurilor…), din care nu rămâi cu absolut nimic în afara unei dulci încâlceli luminoase, ca-n predica mistică sau în hipnoză. Atâtea individualităţi sclipitoare şi omeneşte admirabile, incapabile să producă ceva original, care să aducă măcar de departe a creaţie. Inexplicabil. Un blestem degradant, şi trecut. Uneori, spectrul dispariţiei fizice nu e lipsit de o profundă semnificaţie compasională. În fond, vine totdeauna la timp.

~

       Ce mi se pare cu totul fals şi înşelător la noţiunea de vecin, de aproape, e abordarea ei în registrul soft-multiculturalist: încearcă să-l înţelegi pe celălalt, observă-i obiceiurile, respectă-i tradiţia, opţiunile sexuale şi culturale, fii umil etc. E cea mai falsă abordare posibilă, această încercare de a face din celălalt o imagine, puţin diferită, dar nesemnificativ, a ta însuţi. Adevărul e că rămâne un alter, adevărul e că nu îţi seamănă, adevărul e că e diferit şi că nu înţelegi nimic din el, cum poate nici el nu reuşeşte să înţeleagă ceva din el însuşi. Această forţare a apropierii şi identităţii mi se pare gradul cel mai înalt de ipocrizie şi, de fapt, de indiferenţă.
       Cunosc pe cineva, femeie inteligentă, crescută în mediul urban, care a crezut din copilărie că nivelul cel mai înalt de civilizaţie, în casele oamenilor, e atins de obiceiul de a nu monta nici un fel de încuietoare la uşa de la toaletă. Văzuse undeva asta, şi i s-a părut o culme a deschiderii civilizaţionale. Bineînţeles că a făcut acelaşi lucru ajunsă la maturitate, în domiciliul propriu. Drept rezultat, cel mai jenant loc din casa ei, pe care toată lumea făcea tot posibilul să-l evite scurtându-şi vizitele, era baia.
       Aparent, ce avem aici: cea mai mare deschidere posibilă, anularea inhibiţiilor culturale retrograde, pericolul expunerii corpurilor nu mai e un pericol, un ’share’ generalizat, o acceptare a ceea ce suntem, doar corpuri seriale etc. Ce s-a întâmplat în fapt. Prin încercarea ei de a fi deschisă şi emancipată, a inhibat pe toţi oaspeţii obligându-i să fie ca ea.
       Ceea ce ar fi trebuit să facă, de fapt, dovedind respect pentru ceilalţi şi integritate faţă de principiile ei, ar fi fost montarea unei încuietori pe care să n-o folosească niciodată. Era nivelul suprem al respectului faţă de celălalt. S-ar fi putut atunci, drept rezultat, ca nici ceilalţi să nu folosească încuietoarea. Simplul fapt că le-ai oferit opţiunea segregării, a punerii unei distanţe sigure între ei şi ceilalţi, i-ar fi apropiat. În momentul când distanţa nu există, când posibilitatea de a-mi fi invadat spaţiul privat e reală, această apropiere crescândă îi transformă în agresor şi duşman. Acest paradox al alterităţii, care face că apropierea prea mare e în realitate o distanţare crudă, iar distanţa sfârşeşte prin a apropia, e probat zi de zi. În fond, de ce ferecăm casele? În multe comunităţi vechi nu se întâmpla asta. Nu e pentru că ne temem cu adevărat de hoţi în fiecare zi, şi nici pentru că am crede cu adevărat în eficienţa încuietorii, dacă un hoţ îşi exersează îndemânarea să o spargă. Ci pentru că simpla montare a unei încuietori ne face să suportăm ideea de hoţ, de vulnerabilitate. E foarte important. Accept că-mi poţi sparge oricând casa, dar lasă-mă să pun o falsă încuietoare mai întâi.
       Adevărata apropiere e asigurată de codurile de distanţare. E prezentă în codurile de politeţe, în indiferenţa decentă a vecinilor care schimbă banalităţi surâzătoare întâlnindu-se, dar nu s-ar invita la masă, nu şi-ar da fiica de soţie, nevasta de amantă. E respingerea relativă, politicoasă, a celuilalt şi validarea lui drept ceea ce e, alteritate. Adevărata respingere, în schimb, până la ură, e deschiderea totală spre celălalt şi presiunea transformării alterului într-o clonă a ta însuţi. Pariez că aşa s-a născut războiul civil.

~

       Lucrurile se complică atât de mult în oraşe.